2defiant

Ingredientele succesului (sau cum să-ţi condimentezi viitorul)

Există o serie de ingrediente-cheie care duc spre succes, spre îndeplinirea obiectivelor personale şi dezvoltarea sinelui. Evident, căutarea lor reprezintă, pentru fiecare dintre noi, una din cele mai mari provocări ale vieţii. Nu este oricui la îndemână să descopere şi să testeze adevăratele instrumente ale reuşitei, mai ales în contextul în care mânuirea unor asemenea unelte este, uneori, anevoioasă şi rezervată spiritelor înalte. Cu toate acestea, fiecare dintre noi trebuie să răspundă datoriei pe care o are faţă de el însuşi, cea de autorealizare. Ni se cere să devenim ceea ce putem fi, la maximum. Pentru a ajunge acolo, trebuie să utilizăm următoarele:

1. Obiectivul – reprezintă arta de a transforma ambiţia în succes. Obiectivele pe care ni le setăm reprezintă mai mult decât o hotărâre, sau o transcriere verbală a dorinţelor noastre. Formularea obiectivelor este ceva intim, o relaţie care nu se “trădează” cu îndoieli inutile, droburi de sare şi frica de insuccese. Vizualizaţi permanent ceea ce vă doriţi şi treceţi în umbră lucrurile neplăcute, atât de mult cât vă este cu putinţă. În momentul când ceea ce vă doriţi vă va umple spaţiul psihologic, potenţialul vostru se va actualiza la maximum. Nu formulaţi obiective spunându-vă “nu mai vreau să….”, “m-am săturat să….” ci aveţi mereu în minte formulări de genul “îmi doresc să se întâmple asta”, “îmi doresc să fac asta…”, “îmi doresc să mă simt aşa….”.
2. Emoţia pozitivă – uneori e greu de adus, iar deseori este dificil de păstrat. Emoţia pozitivă este strâns legată de ceea ce ne dorim. Greşeala este să ne centrăm pe ceea ce nu ne dorim, risipindu-ne energia psihologică în mod inutil. Decât să ne plângem ca nişte copii râzgâiaţi că nu am avut sau nu avem totul deodată, mai bine să mulţumim (atenţie: nu să fim mulţumiţi cu…) pentru ceea ce avem, pentru lucrurile învăţate şi pentru extraordinara oportunitate de a ne fi construit pe noi înşine călindu-ne prin diverse “focuri” ale vieţii;
3. Alternativele reprezintă garanţia libertăţii individuale. Maestrul meu de hipnoză şi psihoterapie (nu ştiu dacă citează pe cineva când spune asta sau nu), pomenteşte deseori “Libertatea este capacitatea de a dezvolta alternative”. Un număr mare de alternative creşte în progresie aritmetică numărul alegerilor posibile şi creşte geometric numărul oportunităţilor. În momentul când îţi cultivi libertatea cu grijă şi cu răbdare, constaţi, în orice moment al vieţii tale, oricât de greu ar fi, că ai o infinitate de posibilităţi şi o sumedenie de scări pe care poţi urca spre succes.
4. Binele făcut are “prostul obicei” de a ţi se întoarce înzecit. Aş recomanda oricui e dispus să primească astfel de sfaturi să încerce să facă bine fără să-i fie frică. O mulţime de reacţii pozitive vor antrena, la rândul lor, o mulţime de răspunsuri pozitive. Oamenii din jur se vor cerne şi vei fi, cu preponderenţă, înconjurat de persoane care ştiu să comunice, care sunt corecte, inteligente şi care joacă după reguli.
5. Respectul faţă de propria persoană este marfă scumpă. De fapt, este un bun care nu trebuie niciodată vândut, nimănui, în niciun context. Respectul pentru sine şi încrederea în forţele proprii sunt, cred eu, cel mai important ingredient al succesului. Provocarea stă în a echilibra acest respect pentru sine cu abilitatea de a te adapta diverselor situaţii. În ce măsură este de dorit să ne schimbăm pentru a ne adapta, în aşa fel încât încrederea în sine să rămână neatinsă? Cred că aici, marii maeştri ai succesului ne pot învăţa multe. În primul rând, trasarea graniţelor între tine şi ceilalţi, ne garantează capacitatea de a spune “STOP”, atunci când ceea ce se cere de la mediu aduce atingere încrederii în noi. Mai mult, există uneori diverse contexte care sunt special create pentru a aservi oamenii unor interese meschine, contexte în care respectul pentru propria persoană reprezintă o piedică nesuferită de care ei vor să scape. Este o capcană… Cei care renunţă la ei înşişi, câştigă pe moment, însă au pierdut din start cursa cea mai importantă spre succes. Aşadar, păstrează-ţi demnitatea şi încrederea în tine însuţi, şi nu le negocia aşa cum negociezi un salariu sau un loc la cămin. Orice fel de tranzacţie în care respectul pentru tine însuţi este implicat este, invariabil, o tranzacţie perdantă pentru tine pe termen lung. În loc să fii stăpân, ajungi să fii sluga propriilor tale frici, şi a celor care ştiu să le exploateze. Fii minunat, şi adu-ţi permanent aminte de motivele pentru care eşti, într-adevăr, excepţional!

Doar 5 condimente pentru viitor. Sper să-ţi ajute!

Craca de sub picioare… (sau cum să faci greşeala decisivă)

Recunosc… Sunt pasionat de sisteme, de cum se leagă oamenii unii de alţii, de ceea ce îi motivează, de cum cei care conduc se simt motivaţi, pentru ca la rândul lor să motiveze. Mă pasionează schimbarea, influenţa, şi marile decizii care schimbă lumea…

Totuşi, în toate demersurile de acest tip există multe pericole, dintre care cel mai crunt este de a rămâne singur. Nu poţi răsturna, schimba sau revoluţiona mari mase de oameni, mari sisteme de idei sau chiar organizaţii mai mici, dacă rămâi singur-cuc într-un teatru penibil în care toată lumea mimează că te înţelege şi mimează că exercită influenţa în numele şi sub autoritatea ta, pentru atingerea scopului pe care ţi-l propui. Deseori cuvintele sunt scoase din gura ta şi ajung plasate de aşa natură încât să facă borş cu idealul tău şi să servească unor scopuri care n-au legătură cu tine. De obicei, un asemenea moment survine când îţi pierzi răbdarea, când uiţi că, oricum, de la bun început, ţi-ai propus o schimbare lentă şi temeincă, şi vrei să faci totul mai repede. Atunci, rişti de multe ori să faci schimbări greşite, uneori fatale, care te vor aduce în singurătatea despre care povesteam câteva rânduri mai sus.

Craca de sub picioare este, de cele mai multe ori, o necunoscută pentru tine, cel de la care se aşteaptă marile decizii. În acest sens, schimbările lente pe care ţi le-ai propus la un moment dat aveau ca scop identificarea tocmai a acelor lucruri care susţin adevărata revoluţie aşteptată în fapte şi în minţile oamenilor, ca să poţi, cu dreaptă judecată, să alegi bine între ceea ce îndrepţi şi ceea ce sacrifici. Grăbindu-te să tai, poţi ajunge să-ţi tai craca de sub picioare, şi să-ţi dai seama prea târziu că prin demersul tău ai chiuretat sâmburele bunelor schimbări, marca acelui ideal pe care l-ai avut de la bun început. E ca şi cum ţi-ai propune educarea unui copil, şi tocmai când mâna sa începe să scrie, nesigur, primele litere, îl loveşti zdravăn, sperând că astfel grăbeşti evoluţia. Ai distrus prin acest gest tocmai ceea ce începuse să încolţească.

Greşeala decisivă este graba de a accepta soluţiile simple, sacrificiile cu nume rotunde şi pompoasele promisiuni „lasă în grija mea, eşti pe mâini bune” aruncate mult prea devreme şi mult prea pervers. În acest context, alternativa la o schimbare lentă şi sigură este un teatru în care idealul tău nu doar că ajunge borş, dar devine deliciul celor care  te ridiculizează.

Da, recunosc… sunt pasionat de schimbare, de cum se leagă oamenii de idealuri, de cum îşi promit unii altora viitorul, de cum se ajunge prin influenţă la marile rateuri. La momentul potrivit, este înţelept să te dai deoparte, învăţând din greşelile marilor tăi mentori… oameni şi ei, victime ale unori naşi mult mai experimentaţi şi mult mai puternici.

Kaput, drăgălaşilor! :-)

Cel mai “fluffy” videoclip ever

Dacă aveţi chef să vă întoarceţi la vârsta de 4 ani şi jumătate, măcar pentru 3 minute, chestia asta o să vă facă ziua…

E emasculant de-a dreptul, te întoarce în aşa hal la copilărie încât ţi se diluează testosteronul… până la punctul în care se face bleu, ca sarafanele de la grădiniţă, grupa mică…

Hai că se poate…!

Hai că se poate..! Cu două zile în urmă, am semnat contractul de vânzare-cumpărare pentru o locuinţă, prin Programul “Prima Casă”. Încă încerc să-mi dau seama care au fost, de fapt, avantajele de a fi făcut tot demersul prin program. Rău cu rău, dar mai rău fără rău: după două luni au venit şi toate răspunsurile, şi am perfectat contractul. Se pare că, dincolo de neîndrederea justificată pe care o avem în programele iniţiate de Stat, ar fi distructiv să nu încercăm să profităm şi de oportunităţi de acest tip (luându-ne toate precauţiile necesare, desigur).

…Hai că se poate!

Atacul la persoană

…este un instrument din ce mai des folosit în organizaţii. Reţeta e simplă: iei o situaţie oarecare, o faci să meargă prost (ori pentru că eşti incompetent ori pentru că o faci în mod voit), apoi dai vina pe altul profitând de confuzia care există între rolurile actorilor organizaţionali. Ce este cel mai înfiorător este să ai pe cine manipula ca să-ţi facă jocul. Şantajezi sentimental un şef-marionetă, pretinzându-ţi dreptul la excelenţă după “atâţia ani” de muncă în folosul organizaţiei, îl manipulezi bine de tot. Metodele? Una sau mai multe din următoarele:

• “fără mine crăpi”  – este mesajul analogic care face spinarea oricărui şef să se înfioare şi să se înconvoaie. Mesajul manipulează prin ideea bine calculată în timp “eu sunt cel mai bun din câţi ai” coroborată cu sistematica îndobitocire (tot analogică) “pe cei din jurul meu tot eu îi ţin, dacă n-aş fi eu… s-ar duce dreacu’ tot, că-s slabi”;
• “mi-eşti dator vândut” – se introduce altfel: la fiecare realizare se pune un spotlight doar pe o bucată din muncă, făcută de un individ, apoi suma tuturor realizărilor, în timp, par a fi ale individului şi nu ale organizaţiei; la o asemenea prezentare, vă daţi seama că orice om se simte permanent îndatorat şi cedează la fiecare cerere;
• “cu mine ai clădit totul” – este halo-ul dat de “vechime”, altă chestie idioată (mai nou i se zice eufemistic “experienţă”). Prin acest mesaj, individul creează impresia că are drept de proprietate morală asupra organizaţiei şi că, la o adică, are şi el dreptul să facă ce vrea;
• “tu m-ai crescut” – este cel mai pervers mod de manipulare pentru că bagă pe şef în disonanţă. La ideea: dacă TU m-ai crescut iar EU sunt o javră, ai trei posibilităţi de coping: 1. Tu eşti OK şi n-ai reuşit să faci ce trebuie cu mine; 2. Te-ai străduit dar eu te-am păcălit; 3. Sunt o javră ca tine, deci m-ai crescut bine. Niciuna nu convine, iar şeful se vede pus în situaţia de a înghiţi toate porcăriile “odraslei” sale, porcării care-l vor duce, invariabil, la ruină.

După ce ai manipulat bine, atacul la persoană devine doar o chestiune de gust: “ce metodă să aleg?”. Este şocant să vezi cum puterea cuiva de decizie păleşte, ruşinată şi neputincioasă, cum prestanţa devine jenă iar cuvintele… lipsesc cu desăvârşire.

Drum bun spre ruină.

Declaraţie pe propria răspundere

Tractoristu'

Domnule Tractorist,

Declar pe propria răspundere că v-am evaluat. Staţi binişor la inteligenţa logico-matematică, dar aveţi adevărate nevoi speciale în ceea ce priveşte inteligenţa socială şi cea verbală. Transpiraţia nu vă strică reputaţia, doar v-o întăreşte (din belşug). Conceptul de apă de gură vă este străin, iar logopedul v-ar face un mare serviciu înregistrându-vă pe suport mp4 (ultima tehnologie).  Ortografia dvs. este creativă, aproape surprinzătoare, excela-ţi de-a dreptul. Trebuie să recunosc faptul că statul cu picioarele pe masă ajută circulaţiei sangvine astfel irigându-se mai eficient un creier bogat în aşteptări nefericite de la viaţă.

Declar pe propria răspundere, domnule tractorist, că oamenii ca dumneavoastră mă fac să-mi actualizez CV-ul pe ejobs. O fac în speranţa unui alt loc unde tractoriştii stau la subsol şi spală ţevile, nu vin la masa celor care ţin pâinea şi cuţitul.

Ce catastrofă!! Du-te la Guvern, ţi se potriveşte!

O priză de conştiinţă… în trei paşi

O priză de conştiinţă…. în trei paşi.

De curând am avut un interviu cu o persoană deosebită, un om inteligent, profesionist, pasionat de munca sa. Era vorba de un context de feedback, în care psihologul din mine era dator să creeze cadrul propice pentru a obţine un input care se poate, la un moment dat, dovedi extrem de util. În pragul unei schimbări importante pentru el, angajatul vorbea despre schimbările care, din punctul său de vedere, sunt vitale organizaţiei. Mă aflam, nu pentru prima oară, suspendat între două extreme, la fel de dăunătoare. Puteam să sufăr un efect de halou, să nu fiu de acord cu ce îmi spune, şi să nu mai dau importanţă input-ului său, judecându-l ca fiind lipsit de „viziunea de ansamblu”. La cealaltă extremă, m-aş fi putut panica, luând input-ul acestui adevărat profesionist al organizaţiei drept un semnal de alarmă în întregul său, judecând că tot ceea ce-mi spune este simptomatic pentru organizaţie, şi că lucrurile stau mult mai rău decât credeam eu însumi. Am avut o priză de conşiinţă, încă de la primul schimb de replici, în care mi-am dat seama că input-ul este valoros, nu pentru că ar reprezenta adevărul ci pentru că reprezintă o percepţie, o percepţie a cuiva care, indiferent de argumentele sale, este unul din cei care au clădit şi care au pus suflet. Nu diagnosticam organizaţia prin ochii angajatului, nici pe angajat prin ochii organizaţiei. Mă bucuram că am un feedback. Pertinent. Deschis. Tăios.

–

Am făcut rost de serialul The Tudors, o relatare picturală a faptelor lui Henry VIII al Angliei, cel care, răsturnând un sistem întreg, a reformat însăşi Biserica după bunul său plac. Ca orice rege, Henric este înconjurat de o suită de sfetnici, personalităţi complexe, mai mult sau mai puţin vanitoase, mai mult sau mai puţin însetate de putere, cu o mai mare sau mai mică fidelitate faţă de conducătorul lor, cum ar fi: un cardinal obsedat de dorinţa de a deveni papă, un duce invidios pe tronul pierdut, şi Thomas More un învăţat idealist, oarecum inadaptat contextului şi într-o continuă susţinere a umanismului. Aflat în faţa a tot felul de provocări din partea vecinilor, tânărul rege este pus în faţa unor alegeri dificile: să facă sau nu război cu Franţa, să rupă sau nu relaţia cu Papa şi cu întreaga lume catolică, să-şi repudieze sau nu regina incapabilă să-i nască un băiat. În toate aceste momente de cumpănă, Henry primeşte prea puţină obiectivitate, toţi sfetnicii lui fiind prizonierii propriilor lor interese sau idealuri. La o primă vedere, toţi par a tempera spiritul orgolios şi chiar belicos al stăpânului lor, însă direcţia pe care o imprimă fiecare din cei care îl înconjoară are puţin de-a face cu înţelepciunea de a cântări, cu grijă şi simultan, toţi factorii implicaţi.

–

Într-un alt serial destul de popular pe Hallmark, o lucrătoare la asistenţa socială pune, pe primul loc dorinţa ei de a ajuta un adolescent. Având cele mai bune intenţii, încălcând procedurile şi refuzând să-şi anunţe superiorul, ea încurcă lucrurile şi mai mult. Prin acest lucru, ea pierde încrederea adolescentului şi atrage dezaprobarea Poliţiei. Într-un ultim cadru, şeful ei, mai tânăr decât ea, îi interzice să se mai implice în acest caz, spunându-i, pe fugă, „ai făcut destul, Maxine!”. Probabil jumătate din cei care vizionau filmul în acest moment au gândit rău despre şeful cel tânăr, idealizând fapta lui Maxine, pe baza bunelor ei intenţii.

****

Este riscant să estimezi cât cântăreşte o povară, când ea nu se află în spatele tău! Suntem, cel mai adesea, prizonierii propriului nostru punct de vedere, pentru că judecăm drept logice, doar soluţii care nu iau în considerare întregul complex de factori de care un om este, eminamente, responsabil. Probabil cel mai greu în a conduce este să nu poţi explica, întotdeauna, raţiunea şi sensul lucrurilor pe care le faci, şi poţi crea impresia unui om lipsit de virtute. Nu foloseşte nimănui să fii martir, pentru că martiríul nu schimbă lucrurile, ci doar afirmă o poziţie. Şi cei care conduc au nevoie de ajutor, şi, de cele mai multe ori, nu-l obţin sau nu se pot bizui pe el. Nimeni nu este perfect, şi nimeni, oricâtă responsabilitate ar avea, nu poate pretinde că, 100% din strategiile şi acţiunile sale vor reprezenta, permanent, cea mai bună decizie. Iar acest lucru este mai adevărat cu cât deciziile luate se răsfrâng asupra unui număr mare de oameni. Care este cel mai drept cântar, şi cea mai justă atitudine? Poţi porni, permanent, de la ideea că celălalt este rău intenţionat sau perfid? Dacă e să fim înţelepţi, trebuie să permitem conducătorilor să fie oameni. Este, cu adevărat, o artă, să ajuţi pe cel care conduce să-şi menţină integritatea, păstrându-ţi-o, în acelaşi timp, pe a ta. Te retragi în biroul tău, îţi înjuri şeful în gând, dai un pumn în birou, pe urmă îţi aminteşti că ceea ce doriţi amândoi este un moment în care, din (cel puţin) două minţi, va rezulta cea mai înţeleaptă soluţie pentru toată lumea. Şi lui îi este greu. De altfel, este dificl să primeşti un feedback negativ de la cei pe care îi conduci, care te arată cu degetul spunându-ţi că nu ai făcut ce trebuie, şi că i-ai dezamăgit. În felul lor, ei au dreptate, şi nu ai căderea să-i judeci pentru o percepţie pe care şi tu, acum în frunte, ai fi avut-o în locul lor. Pe de altă parte, ei se aşteaptă de la cel care îi conduce, să schimbe lucrurile în bine, să aducă satisfacţie tuturor. Mă întreb ce-ar fi în lume, dacă toţi conducătorii ar demisiona, sătui de acuze şi remarci demotivante… Cine le-ar lua locul, şi încotro ar conduce ei marile grupuri de oameni? Poate că, adevărata înţelepciune, stă în lucrul bine făcut, în comunicare, într-o „prezumţie de înţelepciune” (ca să barbarizez termenul juridic) pe care cei care conduc ar trebui să o aibă măcar o vreme, din partea celor de dedesubt. Nu afirm că toţi conducătorii ar fi buni, însă, poate, fiind mereu preocupaţi să criticăm cârma corabiei, am lăsat vâslele jos….. şi plutim în derivă…

Odă feminităţii

Câtă gingăşie..!